Protocronism

From Pseudoștiința
Revision as of 21:17, 24 October 2016 by Admin (Talk | contribs)

(diff) ← Older revision | Latest revision (diff) | Newer revision → (diff)
Jump to: navigation, search

Protocronismul este o tendință modernă în naționalismul cultural universal. Termenul a început să circule în România în anii '70 și voia să delimiteze un curent ideologic care sublinia caracterul unic și pionieristic al culturii române. În dezvoltarea sa, protocronismul a luat o valență puternic naționalistă, instrumentată politic de regimul Ceaușescu, care promova un trecut idealizat al țării, trecând peste regulile cercetării științifice și recurgând la date și surse îndoielnice, care puteau legitima mai ușor teoriile protocroniste.

În prezent, protocroniștii dețin și promovează convingerea conform căreia românii de astăzi sunt descendenții puri ai dacilor de acum 2000 de ani, care au fost și primii oameni din Europa și care se află la originea tuturor popoarelor, limbilor și culturilor umane relevante. Printre susținătorii protocronismului din timpul regimului comunist se numără Ilie Bădescu. Astăzi, cel mai vocal susținător este Daniel Roxin care a realizat și o serie de documentare pe această temă, contestate de specialiștii din domeniu.

Istoria dacomaniei

Primele apariții

În 1894, Teohari Antonescu (1866-1910), arheolog, discipol al lui Odobescu, viitor profesor la Universitatea din Iași, publică un eseu intitulat Dacia, patria primitivă a popoarelor ariene.(..) Printr-un șir de deducții, cu punct de plecare în materialul lingvistic, amintind metoda lui Hasdeu, Antonescu nu făcea de fapt decât să găsească o nouă patrie arienilor, și așa plimbați de cercetătorii și admiratorii lor prin toate părțile Asiei și Europei. Dacia devenea punctul de plecare al unei strălucite istorii.

Dar marele descoperitor al unei lumi cu centrul plasat în Dacia a fost Nicolae Densușianu (..), istoric erudit și naționalist înfocat. (..). Pasioant de chestiunea originilor, el l-a lăsat mult în urmă pe Hasdeu, înțelegând să ajungă cu adevărat la primele începuturi. Metoda sa, hasdeiană, dar lipsită de profesionalismul care, măcar din când în când, tempera înclinările fantaste ale autorului Istoriei critice, punea în joc, combinându-le după voie, elemente de arheologie și folclor, de lingvistică și mitologie. Rezultatul a fost Dacia preistorică, imensă lucrare de 1200 de pagini, apărută postum, în 1913, prin grija unui admirator, C.I. Istrati (el însuși un personaj fascinant: medic și chimist, profesor la Universitatea din București, om politic conservator și, pe de-asupra, spiritist!). Vasile Pârvan o aprecia drept un „roman fanstastic”; este, oricum, expresia celei mai puternice doze de imaginar din istoriografia românbească și, în plus, o carte cu adevărat influentă, dacă nu în momentul aparației, când principiile bine instalate ale școlii critice lăsau puțin loc teoriilor paralele, cu siguranță în manifestările ulterioare ale autohtonismului dacist.

Densușianu reconstituia istoria unui presupus „imperiu pelasgic” care, pornind din Dacia, cu 6000 de ani î.Cr., ar fi ajuns, sub doi mari suverani, Uran și Saturn, să cuprindă Europa, mediterana, Egiptul și Africa de Nord și o bună parte a Asiei. Replica preistorică a României reunise în jurul său un imperiu universal, cu siguranță cel mai mare din câte au existat vreodată. De aici, de la Dunăre și Carpați, s-a revărsat civilizația asupra celorlalte părți ale lumii. De aici au pornit spre Italia și strămoșii romanilor. Limba dacă și limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiași limbi, explicându-se astfel, dat fiind că cele două popoare vorbeau la fel, lipsa unor inscripții „dace” în Dacia romană. (..)

- Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”, 163-165

Perioada interbelică

În perioada interbelică, teza lui Densușianu a fost preluată și dezvoltată de câțiva istorici amatori, îmbătați de naționalism. Ciocnirea tot mai violentă a ideologiilor și afirmarea spiritului autohtonist ofereau acestora un spațiu de manevră pe care profesionalizarea istoriei păruse la un moment dat a-l elimina. Intuiția nespecialistului devine chiar, în ochii unora, o virtute, depășirea raționalismului apărând ca un deziderat fundamental al dreptei naționaliste. Mircea Eliade îndemna „Către un nou diletantistm”, sprijinit pe observația că „diletanții au simpatizat întotdeauna istoria și au înțeles-o”; sensurile profunde și marea sinteză le sunt mai accesibile decât profesionistului.

Diletanții nu s-au lăsat așteptați. Câmpul lor predilect de bătălie a devenit chestiunea originilor; ei își vor face, până astăzi, un punct de glorie din rezolvarea originală și „patriotică” a acestei chestiuni. Unul din ei este generalul Nicolae Portocală, care publică, în 1932, lucrarea Din preistoria Daciei și a vechilor civilizațiuni. (..) Dreptate nu au savanții, ci țăranul român care spune că „Talianul tot românește vorbește, dar stricat”. Nu româna este latină „stricată”, ci limba latină și descendentele ei sunt „română stricată”. (..)

Credința că limba română nu este decât vechea dacă îi câștigă și pe scriitorul Brătescu-Voinești, devenit în preajma și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial un mare admirator al soluțiilor și mitologiilor extremei drepte. „Noi nu suntem neolatini, ci protolatini”, scrie el, în _Originea neamului românesc și a limbii noastre. (..) „Ceilalți” vorbesc o limbă asemănătoare cu noi, fiindcă pur și simplu se trag ei din strămoșii noștri. Romanii sunt, ca și românii, descendenți ai traco-geto-dacilor. „Latina era firma literară a limbii ceto-dacilor. Aceeași limbă a geto-dacilor, ajunsă în Franța, a devenit la început limba galilor, iar cu vremea limba franceză.” După Brătescu-Voinești, acestea sunt axiome care nu se mai cer demonstrate; să demonstreze cei care susțin contrariul! Și astfel, noi nu ne mai tragem „de la Râm”, ci romanii, francezii și toți ceilalți vin din Bucegi!

- Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”, 165-167

Sprijinul din partea Mișcării Legionare

Sinteza daco-romană însemna, în plan ideologic, o soluție de echilibru între naționalism și europenism. Respingerea romanilor și asumarea exclusivei moșteniri dacice însemnau despărțirea de Occident și cufundarea în autohtonism. Pe o asemenea interpretare istorică a mizat în perioada interbelică extrema dreaptă. Paradoxal, dar explicabil, aceste teorii au fost reînviate, câteva decenii mai târziu, prin anii '70 și '80, de comunismul naționalist. În ambele variante, dacii pledau pentru o Românie închisă în ea însăși, în valorile ei specifice. Insula latină devenea o insulă dacică (prima se izola doar de vecinii nelatini, cealaltă de lumea întreagă). - Lucian Boia, „România, țară de frontieră a Europei”, 40
Pentru Zalmoxis, legionarii au avut o înclinare aparte. Mitul lor fondator a fost mitul dacic. A spus-o răspicat și P.P. Panaitescu, devenit, în toamna anului 1940, una dintre personalitățile de marcă ale regimului legionar (..) „Suntem daci!”, fapt argumentat prin „rasă” și „sânge”. - Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”, 169

Sprijinul din partea regimului Ceaușescu

Obsesiile istorice ale „extremei drepte” din preajma celui de-al Doilea Război Mondial s-au transferat (..) „extremei stângi”, ceea ce spune mult cu privire la tentațiile împărtășite ale fenomenului totalitar, mai ales în sensul derivei naționaliste a comunismului. Ofensiva a fost declanșată de Institutul de istorie a partidului care, după ce falsificase istoria recentă a țării, s-a avântat, cu intenții similare, spre o istorie veche de mii de ani, oferindu-i competența specialiștior săi în mișcarea muncitorească.

În Anale de istorie, revista amintitului institut, a apărut, în numărul 4 din 1976, un foarte remarcat articol (nesemnat) privind începuturile istoriei poporului român (conceput în sprijinul celor care aveau să predea și să studieze cursul de „probleme fundamentale ale istoriei patriei și partidului”). Se afirma în acest text, nu ca ipoteză, ci ca fapt, caracterul pre-romanic sau latin al limbii tracilor. Demonstrația, fiindcă avem de a face și cu o „demonstrație”, este pilduitoare pentru ceea ce înseamnă lipsă elementară de profesionalism și dispreț nemărginit pentru adevăr. Se merge pe firul lucrării lui Densușianu, devenite din „basm preistoric” sursă autorizată. Cum bibliografia se cerea totuși adusă la zi, este invocat și „academicianul francez Louis Armand”, care ar fi arătat că „traco-dacii vorbeau o limbă preromanică”. Dacă o spune un academician, și încă francez, trebuie să fie adevărat” Cititorul neavizat poate crede că se citează o mare autoritate istorică și filologică (trecem peste faptul, elementar, că apelul la autoritate nu poate fi admis ca procedeu de argumentare istorică). În fapt, Louis Armand a fost inginer și a ocupat funcții de conducere la căile ferate franceze și în industria atomică. (..)

Eliminarea romanilor din istoria națională a ajuns astfel din nou la ordinea zilei (cu sau fără negarea romanizării). Institutul de istorie a partidului și Centrul de istorie militară s-au aflat în primele rânduri ale acestui demers.

Dacă Nicolae Ceaușescu a continuat să pledeze, în diversele-i invocații istorice, pentru sinteza dacoromană, fratele său Ilie Ceaușescu nu a pierdut nici o ocazie pentru a-i denunța pe cotropitorii romani, sugerând chiar formarea poporului român anterior cuceririi romane.

- Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”, 173-175

Miza politică sub comunism

Caracteristică erei Ceaușescu a fost (..) notabila deplasare dinspre contemporaneitate spre origini. Legitimarea și unitatea acolo trebuiau în primul rând căutate. Ridicolul atinge culmi amețitoare atunci când Institutul de istorie a partidului, profilat pe monografii de lupte muncitorești și de eroi ai clasei muncitoare, se orientează spre Antichitate, consacrându-se cu deosebire originilor dacice! Istoria antică devine încă mai politizată decât istoria contemporană. Marele eveniment se petrece în 1980 când este confecționată din toate piesele aniversarea a 2050 (?) de ani de la constituirea statului dac „unitar și centralizat” al lui Burebista. Burebista îi oferea lui Ceaușescu suprema legitimare, statul lui prefigurând în multe privințe (unitar, centralizat, autoritar, respectat de „ceilalți” ...) propria sa Românie, așa cum și-o închipuia dictatorul. - Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”, 134-135

Reacția mediului academic

Dacismul pur al istoricilor de partid și militari s-a lovit de poziția mai echilibrată a universitarilor și arheologilor de profesie. - Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”, 140

În prezent

S-a sugerat la un moment dat înființare unei catedre de limbă dacă la Universitatea din București. Nu știm dacă se intenționa predarea filozofiei dace în limba dacă, cert este că toate aceste frumoase inițiative s-au supulberat în fața unui obstacol de nedepășit: inexistența obiectului de studiu. Entuziaștii merg însă înainte. De câteva decenii încoace, o întreagă „mișcare de amatori” a invadat terenul lingvisticii, imaginând etimologii fantastice, susceptibile de a ne restitui limba strămoșilor. Acest gen de „paralingvistică” cu accente ultranaționaliste pare a fi devenit în România un adevărat fenomen de societate. - Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”, 177

Contraargumente

Cum de și-au pierdut dacii limba?

Dacologii întreabă:

“Daca istoria latinizarii care ne e servita zilnic ar fi adevarata, ar insemna ca dacii ar fi primii si singurii oameni care si-au pierdut limba in urma unei cuceriri sau, dupa alti mincinosi, chiar in timpul ei….. Asta ar insemna ca dacii erau o natie atat de fragila si instabila incat e de mirare cum au putut fi numiti “cei mai viteji dintre traci”… Nu, romanii nu i-au putut asimila…”

Lăsând la o parte cazurile clasice ale dispariției prin asimilare a unor popoare și limbi de mare cultură: sumerienii, egiptenii, babilonienii, etruscii, hitiții, să ne oprim la cei asimilați de romani (deși etruscii făceau parte din aceștia, dar să zicem că etruscii le erau prea la indemână):

Din neștiință, sau din nedorința de a ști, dacopații lasă deoparte faptul că la fel au fost asimilați în totalitate galii !… Da, galii din ceea ce este astăzi Franța și care se întindeau până la orașul fondat de ei Milano (Mediolanum) din nordul Italiei. Chiar și numele Mediolanum e celtic. Cu toate astea, glorioasa nație a celților, a galilor, care la un moment dat erau pe cale de a ocupa Roma, dacă nu erau trădați de gâște, glorioasa nație a celților a fost asimilată cu desăvârșire… Or, organizația lor politico-socială, care ne e cunoscută din De Bello Gallico al lui Cezar, dar si din alte surse, era excepțional de sofisticată, cu acele colegii de preoți —druizii— care le amintesc pe cele ale brahmanilor din India, fiind singurele modele atestate de religiziozitate instituțională de acest tip.

Ca și la brahmanii din India, druizii puteau studia, cum bine o relateaza Cezar, până la 20 de ani inainte de a asimila intreaga masă structurată a religiei si mitologiei lor. E limpede ca avem acolo, la cele două extreme ale continnuumului indo-european, două exemple de instituționalitate religioasă pre-istorică ce a supraviețuit sub această formă atât de structurată la celți și la indieni. (Iranienii fiind un alt exemplu, insă la iranieni religia colegială s-a transformat in ideologie de stat, urmată de ideologie imperială). In comparație cu colegiile druizilor, romanii păstraseră doar o formă edulcorată, sub forma colegiului preoțesc oficial, cu acei rex sacrorum șiflamen Dialis și alte forme arhaice ale cultului oficial.

In comparatie cu asta, despre formele oficiale, institutionale ale religiei dacilor nu stim practic nimic.

Cu toate astea, galii au fost asimilați in intregime, cu colegii de druizi cu tot. Bine-bine, au să sară unii, dar au supraviețuit in colțul ăla al Bretaniei, galii sunt bretonii de azi…

Nu, nu sunt. Aceasta e ideologia din Asterix. Realitatea e alta. Bretonii din Bretagne sunt o populație venită acolo din Britania de peste Canalul Mânecii in perioada obscură a Evului mediu, probabil după invazia insulei lor de către angli si saxoni. Bretona e o limbă celtică, intr-adevăr, insă e celtică insulară, foarte apropiată de limbile celtice din Țara Galilor (Wales) și Cornwall. Aceasta e una din cele trei branșe celtice cunoscute, celelalte fiind: una tot insulară, reprezentată de irlandeză și scoțiană, și limba galilor despre care vorbim, galii puternici cuceriți și asimilați in intregime de romani. Asimilați in totalitate atât de profund, incât știm despre limba lor la fel de puțin cât știm despre dacă. Disparuti, asadar, galii, deveniti romani si, ulterior, francezi.

Sau, cucerirea și asimilarea puternicelor nații ale iberilor. La fel, dispăruți fără urmă, înghițiți, asimilați într-așa măsură încât a rămas doar o mică populație vorbitoare a unei limbi dinainte, protejată de izolarea munților: bascii, așa cum în părțile noatre în Balcani au rămas albanezii, vorbitori ai unui grai de dinainte. Și albaneza, ca și basca, au fost însă profund influențate lexical de latină și doar prăbușirea Imperiului le-a oprit asimilarea totală.

Așa incât, acolo unde populațiile locale au fost asimilate in intregime, avem limbile romane de astăzi: spaniola, portugheza, catalana, franceza, româna.

Teritoriul ocupat de romani

Un argument al dacologilor este că romanii nu au ocupat întreg teritoriul României moderne, ci doar Transilvania, Oltenia și Dobrogea. Astfel, se întreabă ei, cum de a ajuns să se vorbească o limbă romanică și în teritoriile învecinate? Ei par să nu realizeze că oamenii se pot și deplasa și învăța lucruri noi.

Nu a sugerat absolut nimeni că limba a fost impusă prin forță și că nativii au putut s-o învețe doar de la romani. De fapt, împrumuturile culturale (inclusiv limbile) sunt adoptate oportunist, din cauza avantajelor pe care le aduc.

Nu puteai merge nicăieri și nu puteai face nimic dacă nu știai latină. Nu te puteai stabili într-un oraș, unde majoritatea erau romani; nu puteai da în judecată pe nimeni, dacă ți se făcea o nedreptate; nu puteai merge la târg, ori la piață; nu puteai presta servicii; nu puteai folosi drumurile publice. Cunoașterea limbii latine era o necesitate stringentă. În afara acestei rețele de localități circulate au rămas doar vechile sate ale autohtonilor. În doar câteva zeci de ani limbile locale (căci nu se vorbea o limbă dacă unitară, ci limbi tribale destul de diferite) se mai vorbeau doar în cadrul familial al familiilor autohtone (în care bărbații în putere știau însă toți latinește) și, în comunități compacte, în satele autohtone; aici, dialectele autohtone au putut supraviețui încă 100-150 de ani și mai bine.

Deosebit de importantă era construcția de drumuri. De-a lungul drumurilor luau în câțiva ani ființă sute de mici localități-târguri, cu hanuri și cârciumi, pentru aprovizionarea călătorilor și pentru perceperea taxelor vamale (foarte stricte, încredințate unor „beneficiari” particulari). Din loc în loc existau deasemenea garnizoane de pază a acestor drumuri, precum și cetăți și turnuri de apărare a lor.

Tăblițele de la Tărtăria

Tăblițele de la Tărtăria sunt invocate pentru a demonstra că dacii aveau prima scriere din lume. Problema cu această argumentație este că [1]:

A) chiar daca sint autentice, ele nu reprezintă o scriere, pentru ca acelea nu sint litere, ci cel mult niște logograme. O logograma e de pilda un semn de circulație, semnul dolarului sau al euro, cifrele arabe sau cele de pe o toaletă publică reprezentând un bărbat sau o femeie. Este imposibil sa ghicesti ce limba vorbeau scrijelitorii unor logograme, pentru ca ele sint simboluri, iar nu semne fonetice. Cele trei pietre contin de altfel prea puține semne pentru a descifra ceva, iar cel putin una din ele e doar un sigiliu.

B) Chiar daca am accepta ca e vorba de o scriere complexa si articulata, tablitele de la Tartaria nu ar putea reprezenta o ipotetica limba traco-daca, pentru simplul motiv ca o asemenea limba nu exista acum 6.000-7000 de ani, care e datarea lor si pentru ca indo-europenii, din a căror familie de limbi derivau atât daca, cît si latina si majoritatea limbilor Europei istorice nu își fac apariția in Europa înainte de mileniului II î.e.n. Limba de la Tartaria putea fi orice, de la o proto-basca la proto-fino-estona (acestea sint singurele limbi ne-indo-europene din Europa cu exceptia tardivei maghiare), sau limba unei dispărute populații din Neolitic inghitite de valul migratiilor preistorice ale indo-europenilor din care făceau parte atat dacii, cat si germanii, celții, slavii, balticii, grecii si popoarele italice.

Nu existau daci in vremea tablitelor de la Tartaria, tablitele de la Tartaria nu reprezinta o scriere articulata, iar 5000 inaintea erei noastre nu reprezinta o minune pentru cateva logograme pe trei pietre, daca ne gandim ca picturile de la Lascaux si alte pesteri neolitice sint datate la 15.000 î.e.n. E la fel de ridicol ca si și cum ai spune ca vînătorii de la Lascaux erau francezi...

Traducătorul dac

Cel mai clar exemplu că latina și daca erau limbi distincte este piatra funerară descoperită în fosta provincie Pannonia, pusă pentru fiul său de un "interprex dacorum" - "traducător din limba dacă". Dacă ar fi fost asemănătoare sau identice cele două limbi, nu ar fi trebuit să existe vreun traducător. [2]

Limba tracă

Ceea ce nu explică dacolingviștii (cei care susțin că limba română = dacă = latina originală) e de ce fragmentele de limbă tracă descoperite în Bulgaria (traca, prin consens o limbă puternic înrudită cu ceea ce vorbeau dacii, poate chiar identică) nu seamănă absolut defel cu nicio limbă latină. [3]

Only four Thracian inscriptions of any length have been found. One is a gold ring found in 1912 in the town of Ezerovo, Bulgaria. The ring was dated to the 5th century BC. On the ring is an inscription written in a Greek script which says:

ΡΟΛΙΣΤΕΝΕΑΣ / NΕΡΕΝΕΑ / ΤΙΛΤΕΑΝ / ΗΣΚΟ / ΑΡΑ / ΖΕΑ / ΔΟΜΕΑΝ / ΤΙΛΕΖΥΠΤΑ / ΜΙΗ / ΕΡΑ / ΖΗΛΤΑ rolisteneas/nerenea/tiltean/ēsko/ara/zea/domean/tilezupta/miē/era/zēlta

A second inscription was found in 1965 near the village of Kyolmen, Preslav district, dating to the 6th century BC. It consists of 56 letters of the Greek alphabet, probably a tomb stele inscription similar to the Phrygian ones:

ΕΒΑΡ. ΖΕΣΑΣΝ ΗΝΕΤΕΣΑ ΙΓΕΚ. Α / ΝΒΛΑΒΑΗΓΝ / ΝΥΑΣΝΛΕΤΕΔΝΥΕΔΝΕΙΝΔΑΚΑΤΡ. Σ ebar. zesasn ēnetesa igek. a / nblabaēgn / nuasnletednuedneindakatr. s

A third inscription is again on a ring, found in Duvanli, Plovdiv district, next to the left hand of a skeleton. It dates to the 5th century BC. The ring has the image of a horseman with the inscription surrounding the image. It is only partly legible (16 out of the initial 21)

ΗΥΖΙΗ.....ΔΕΛΕ / ΜΕΖΗΝΑΙ ēuziē.....dele / mezēnai

The meaning of the inscription is 'Horseman Eusie protect!'

Vatican

Dacologii au impresia că teoria lor este confirmată de Vatican, adică de conducerea Bisericii Catolice. De ce cred asta? Sursa este un clip de câteva minute dintr-un interviu la TVR Cluj cu un individ care a lucrat la Vatican o perioadă. Descrierea clipului spune despre ce e vorba. Vom face apoi o analiză a informațiilor prezentate.

Secretele Vaticanului încep să iasă la lumină. Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE), face o declarație șocantă:
"Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)." http://www.youtube.com/watch?v=SW1Re6s1tP8

Iată transcrierea integrală a afirmațiilor lui Ledwith:

"Even though Latin is the language of the Catholic Church and obviously the language of the Roman Empire much later, and I suppose people don't always know, Romanian is a Latin language, I think what is not often remembered is that Romanian, or the ancestry of Romanian, is from where the Latin language came, not vice-versa, in other words Romanian is not a Latin language, rather Latin is a Romanian language, so I want to salute those people from Bucegi mountains and around Brașov, Bucharest. You are the ones that gave the great vehicle of western culture (the Latin language) to the world." http://www.youtube.com/watch?v=luWa_vLgc2o#t=55s

Ce observăm? Că atât Roxin cât și Ledwith sunt confuzi.

  1. Traducerea oferită de Roxin prezintă exact contrariul teoriei daciste și a afirmațiilor lui Ledwith. Ledwith spunea că limba latină provine din limba română sau din predecesoarea ei. Dar în traducere, se afirmă că „limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers”. Păi fix asta afirmă lingviștii și istoricii reali, că limba română se trage din latină și nu invers! Afirmația lui Ledwith rămâne confuză, dar traducerea greșită corectează greșeala!
  2. Ledwith afirmă că limba latină a fost limba Imperiului Roman „much later”, adică mult mai târziu decât a fost limba Bisericii Catolice. Nu știu ce istorie a studiat Ledwith, însă Imperiul Roman precede Biserica Catolică cu câteva secole bune. E posibil să se refere la limba latină liturgică, adică la forma care a fost folosită de Biserica Catolică, care ar fi fost creată mai târziu, inspirată din latina vulgară. Dacă considerăm că latina vulgară a fost baza limbii române de astăzi, atunci afirmația e aproape rezonabilă, însă afirmă fix opusul teoriei daciste. Dar limba română nu e latina vulgară, iar latina vulgară sigur nu-i totuna cu limba română.
  3. Ledwith îi felicită pe români pentru că au dat civilizației occidentale limba latină. Chiar presupunând prin absurd că acest lucru ar fi adevărat (și e extrem de chestionabil că e), și-a ratat ținta cu câteva mii de ani. Locuitorii actuali ai României s-au născut în ultimul secol, ce merite avem noi pentru ceea ce s-a întâmplat acum câteva mii de ani?

În plus, cel mai important detaliu care pare să le fi scăpat dacologilor: Ledwith nu afirmă nicăieri că informațiile au fost obținute din arhivele secrete ale Vaticanului! Dar când cineva are misiunea de propovăduire a unui „adevăr”, nu poate fi deranjat cu lucruri mărunte cum ar fi faptele.

De fapt, dacă ne uităm pe pagina lui de Wikipedia și dăm un Ctrl+F, nu găsim nicăieri cuvântul „Vatican”, pe când introducerea lui Roxin sugerează că Ledwith ar fi putut fi mâna dreaptă a Papei de la Roma.

Aflăm în schimb că a fost dat afară din cercurile bisericești în urma unor acuzații de abuz sexual asupra unui minor. Mai apoi, s-a atașat mișcării sectare New Age, predând la „Școala de iluminare a lui Ramtha”, unde Ramtha ar fi o entitate spirituală în vârstă de 35000 de ani, care își transmite mesajele prin intermediul unei gospodine din America. Asta ca să vedeți integritatea surselor daciste. Oare Ramtha era geto-dac? [4][5]

Referințe